Peştera ca sală de lectură – fără stalactite de tortură

Cititorul din peşteră (Rui Zink) – traducere Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2013, 113 pagini

O carte de citit dintr-o suflare, că multe pagini nici n-are. 

Un băiat care fuge de propriile furtişaguri, auzind de plimbările Gărzii regale prin zona-i de acţiune, ajunge pe un vas, in cursa-i către un Monstru, cunoscut Devorator. Dar de cărţi, după cum se va dovedi ulterior. Băiatul ajunge în peştera lui Anibalector şi are parte de ceea ce puţini elevi au bucuria să trăiască: „Monstrul” îl învaţă mintea să-şi desţelenească, frica de lectură să-şi potolească. Şi atunci, ca oricând, copilului mai că îi vezi lacrima curgând.

Copilul are de citit tot ce găseşte, fie că acesta crâcneşte sau se înveseleşte. Că altfel nu mai trăieşte.

Cei doi se împrietenesc, părerile literare şi le împărtăşesc.

Şi nu ne crispăm ca la ieşirea la tablă, când izmenele tremurau mai ceva ca ostaşii lui Ştefan, câtă frunză, câtă iarbă. Sunt cărţi plăcute şi displăcute, lecturi de două rânduri sau de două vieţi, că vreţi sau că nu mai puteţi. Totul e argumentat, descoperit şi chiar îngropat. 

De la Anibalector (Anthony Hopkins parcă şi clipeşte, de film ne aminteşte) ne luminăm că există:

-          Cărţi – hamburgeri -> „par gustoase şi sunt uşor de consumat, dar asta-i pentru că vin deja pre-mestecate. [...] Cu cât mănânci mai mult, cu atât rămâi cu o senzaţie de gol.”

-          Cărţi ca o casă cu multe uşi -> dar a căror cheie o descoperi după ce treci de pănuşi.

-          Poveşti-prost-povestite -> adevărate îmbârligături de creieri, plus minte. 

Vocea auctorială nu se lasă mai prejos şi nu ezită să ne explice că sunt momente de pus pana jos. E ca o fugă în deşert, o pescuire după cuvinte, cu undiţa stiloului, răbdător şi cuminte. Un fel de „lăsaţi cuvintele să vină la mine, ştiu să le alint şi să le fac să vă facă bine.”