Peştera ca sală de lectură – fără stalactite de tortură

Cititorul din peşteră (Rui Zink) – traducere Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2013, 113 pagini

O carte de citit dintr-o suflare, că multe pagini nici n-are. 

Un băiat care fuge de propriile furtişaguri, auzind de plimbările Gărzii regale prin zona-i de acţiune, ajunge pe un vas, in cursa-i către un Monstru, cunoscut Devorator. Dar de cărţi, după cum se va dovedi ulterior. Băiatul ajunge în peştera lui Anibalector şi are parte de ceea ce puţini elevi au bucuria să trăiască: „Monstrul” îl învaţă mintea să-şi desţelenească, frica de lectură să-şi potolească. Şi atunci, ca oricând, copilului mai că îi vezi lacrima curgând.

Copilul are de citit tot ce găseşte, fie că acesta crâcneşte sau se înveseleşte. Că altfel nu mai trăieşte.

Cei doi se împrietenesc, părerile literare şi le împărtăşesc.

Şi nu ne crispăm ca la ieşirea la tablă, când izmenele tremurau mai ceva ca ostaşii lui Ştefan, câtă frunză, câtă iarbă. Sunt cărţi plăcute şi displăcute, lecturi de două rânduri sau de două vieţi, că vreţi sau că nu mai puteţi. Totul e argumentat, descoperit şi chiar îngropat. 

De la Anibalector (Anthony Hopkins parcă şi clipeşte, de film ne aminteşte) ne luminăm că există:

-          Cărţi – hamburgeri -> „par gustoase şi sunt uşor de consumat, dar asta-i pentru că vin deja pre-mestecate. [...] Cu cât mănânci mai mult, cu atât rămâi cu o senzaţie de gol.”

-          Cărţi ca o casă cu multe uşi -> dar a căror cheie o descoperi după ce treci de pănuşi.

-          Poveşti-prost-povestite -> adevărate îmbârligături de creieri, plus minte. 

Vocea auctorială nu se lasă mai prejos şi nu ezită să ne explice că sunt momente de pus pana jos. E ca o fugă în deşert, o pescuire după cuvinte, cu undiţa stiloului, răbdător şi cuminte. Un fel de „lăsaţi cuvintele să vină la mine, ştiu să le alint şi să le fac să vă facă bine.”

Matri şi patri-moniale

La o oră de psihologie, din liceu, ni se recomanda să studiem cât mai mult din patologia, pardon, tipologia persoanelor cu care ne întâlnim.

Amintindu-mi acum, după nişte anişori, de sfatul pentru ochişori, am zis să vă împărtăşesc câte ceva pentru domnişori:

PENSIONARA, SATENA, SUPLA, CU APARTAMENT SI MASINA, DORESC SA CUNOSC UN DOMN PENSONAR, DE VARSTA APROPIATA, CU PERMIS AUTO, PENTRU PRIETENI

           Doamna e bine intenţionată, un fel de Jackie Kennedy neplimbată. Vrea prietenie, că altfel un şofer, cu cheltuială nu vrea să-l ţie.

 
 

       TANAR, DORESC SA CUNOSC O DOAMNA CU VARSTA CUPRINSA INTRE 30 SI 45 ANI, FARA RESPONSABILITATI, CU STUDII MEDII, DISPUSA SA LOCUIM LA MINE 
         Domnul are o marjă de eroare ca la sondaje: nici prea mică, nici prea mare. Admiterea e pe bază de studii, făcute cam ca fripturile - medii. Iar cu relocarea, să ne abţinem sudoarea ce ne păleşte după ce o lectură de Stephen King ne lămureşte. 

     DOMN, BALANTA, OCHI CAPRUI, SATEN, SALARIAT, TANDRU, RESPECTUOS, FIDEL, INTELEGATOR, GOSPODAR, SERIOS, SITUATIE MATERIALA BUNA, PASIONAT DE CALATORII SI DE MUZICA, DETEST CEARTA SI MINCIUNA, DORESC O DOAMNA CU VARSTA CUPRINSA INTRE 35 SI 45 DE ANI, PENTRU O RELATIE DE PRIETENIE. 

     Domnul nu doreşte să-şi declare vârsta, dar ce mai contează, când se pare că oferă mai multe ca bursa. 

    DORESC SA CUNOSC O DOAMNA SARACA, DE LA TARA, SA NU FIE ZODIA RAC, IUBITOARE, CURATA, GOSPODINA, SA LOCUIM IMPREUNA LA BINE SI LA GREU. 

       Dacă e pe bază de „la bine şi la greu”, eu nu văd de ce Racul ar fi atât de rău.

      DORESC SA CUNOSC O DOAMNA DE VARSTA APROPIATA, CARE POATE AVEA SI UN COPIL, PENTRU INTELEGERE IN DOI. 

            Domnul are, probabil, nevoie de interpret, altfel nu văd de ce copilul e singura lor cale de a ajunge de la abstract la concret.

Recunosc că m-am tot uitat după ce e mai jos, dar cred că citeam ziarul pe dos:

Doamnă înspre divă, fără a fi maladivă, pictez aşa de frumos, ca Picasso şi-ar pune singur de-o colivă; suplă încă nu, dar se mai face, când merele în prun se coace; sportivă la sportul minţii, ronţăind rodul seminţii; gătesc şi copilesc, fără să mă mai gândesc; râd la telenovele, că nu apuc să citesc scrisul la ele. 

Săraca fată bogată a lui Gonoree

Sau cel puţin aşa am înţeles, mulţi ani, că îl cheamă pe autor. Fie-mi cu iertare! ;)

Unde mai pui că şi numele (h)eroinei, vorba moldoveanului, e de piţi ... Eugenie Grandet. Eugenia pe Barosăneală. Ei, iaca adevăr!

Tânăra fată, săracăcios de bogată, are de toate: lipsuri, tristeţi, griji, numai noroc şi parte de bine, ioc.

Tatăl, moş Felix care nu a dat numele Băilor româneşti, dar l-a dat pe moş Costache călinescian ...

Dacă Felix Grandet (întrupat şi înhumat de Honoré de Balzac) menţine (până nu se mai poate ţine) misterul legat de averea sa (h)aurită, moş Costache nu se lasă mai prejos, pupându-şi gologanii când pe cant, când pe dos.

Eugenie e fată calmă şi supusă, dar mai are şi ea zile când e cu pata pusă. Tatăl o răsfaţă cu mâncare puţină (o vrea fit, ca o regină), cu lumină naturală (aia de la lumânarea de ceară să nu o bage în boală), straie cârpite (că alea noi îs naşpete şi sucite). Mama Eugeniei e foarte supusă, cele 50 de umbre ale lui Grey fiind doar o poveste la scară redusă.

După tot felul de alianţe şi cugetări, moş Felix şi a sa soaţă o iau pe cărări ... Spre eternitate, cu bani cât se poate. Fata cea bogată, săraca, tot visează la vărul ei – un macho dorobănţean, cu gând de scăpătare, ca orice meltean. Îşi fac mici promisiuni de amor chior, dar ce să vezi: el o ia la picior. Fata capătă gând de mănăstire, dar popa o convinge că banul ei are o menire. Aşa că e văduva veşnic curtată, al cărei prim soţ e luat cu coasa indată.

Eugenia, obişnuită cu traiul modest, chiar şi bogată, trăieşte auster şi funest. Singurul om căruia i se destăinuie şi care e om cu ea, la rându-i, e uriaşa Nanon, slujncă, dădacă şi psiholog de amvon.

Deratizare din dragoste

[Recenzie Oameni şi şoareci / Şoareci şi oameni (Of Mice and Men) – John al lui Moş STEINBECK]

Format: nhititel

Editură: Penguin-el

Număr de pagini: 106

Micuţă dar nicidecum blânduţă, cărticica in discuţie nu e un manual pentru firmele de deratizare, ci o bună sursă întru desfătare.

Doi flăcăi – George cel protector si Lennie cel încetişor – tot străbat fermele în căutarea unui loc de muncă şi a unui punct de fugă. Pentru că nu pleacă cu preaviz de la niciun angajator, ci tiptil, destul de iuţi di chişor.

Lennie (lentişorul) e prost gândit, dar bine clădit. El e bine intenţionat, dar prea determinat. Dintr-o dragoste covârşitoare, care nu ţine cont de mic sau mare, tinde să iubească până la ultima suflare. Că-i şoricel, căţel sau gâtuţel, Lennie se ocupă imediat de el. George se străduieşte să îi explice diferenţele de nuanţe, dar a-i explica lui Lennie e ca şi cum i-ai fi lector unei clanţe.

Dacă eraţi în căutarea unei recenzii serioase, Wikipedia s-a străduit să facă unele mai frumoase. :D

Dar să revenim la Lennie cel forţos, chiar dacă ne temem de mângâierea lui finuţă, pân-la os. El e epicentrul de belele, cu toată strădania lui George de a-l scoate din ele.

Lennie e definiţia omului nepotrivit la gâtul nimerit. Cam tot ce găseşte mângâiabil devine subit friabil. Nu e un om cu măsură, dar gâtului îi găseşte pe loc căuş de strânsură. De fiecare dată e bine intenţionat, dar sfârşeşte cu o trebuşoară numai bună de îngropat. El de altfel e serios şi muncitor, dar oamenii nu par să-l vrea la ei in ogor. E capabil de o iubire până la moarte, dar el e cel care decide cui şi când o împarte.

George, după ce treaba devine serioasă, decide să-i aplice lui Lennie o corecţie demnă de iubire de coasă. Ii răceşte puţin ceafa cu căldura ţevii de puşcoci când lui George i se căşună că Lennie prea te iubeşte de te sufoci. Ii aplică şi un anestezic prealabil, povestindu-i de ferma viselor lor, făcând chinul doar mai controlabil. Altfel George pare tot un Lennie când decide să nu fie mai prejos şi, din dragoste, să ucidă ce avea mai preţios.

Frupte şi lenume de nu le mai ştii pe gume

'

Mă bătu un gând raw-vegan ca pe Bădica Traian, baciul ungurean.

Şi zic să mă dau pe naturiste, că dacă-s deja moarte, n-or mai fi triste.

Mărul

-          pe care şi Albă-ca-Zăpada l-ar scuipa, că s-ar îneca cu ceara sa.

-          zici că de la Hoaşca Vitregă e provenit, că prea e lesne pârguit şi ceruit.

-          are atât de multe vitamine, că la auzul ăstor vorbe, mărul lui Adam ar râde stând pe vine.

Para

-          nici măcar Nătăfleaţă nu mai pofteşte o mălăiaţă. Işi ia un nectar, că ştie de pe etichetă că e un fruct la hectar.

Mandarina

-          soră cu clementina şi vară cu minol(in)a, are un picuţ de ciudă pe acritura aia de lămâie şi e recomandat să te fereşti de dulceaţa ei ca de tămâie.

Banana

-          mai nou am aflat că e puţin gazată ca să pară mai gălbioară şi mai puţin pătată. Dar există şi banane verzi, de se gătesc; probabil in  butoi, lângă varză, se pârguiesc.

Căpşuna

-          creşte şi pe acoperiş, că acolo e mai mult grohotiş. Nu mai creşte umilă, cu capul mereu plecat, ci semeaţă şi cu un gust de … lepădat.

Ardeiul gras

-          nu e discriminare, dar e, săracul, tare umflat. Zici că îl iei deja umplut, cel puţin cu un mic mamut.

-          gust are tot de la gazare, că e pe principiul “cine nu trăieşte, moare”. 

Castravetele lui Fabio

-          aşa am reţinut că îi zice, deşi sunt convinsă că şi Pinocchio trăia cu impresia că adevăr zice.

Aşa că zic să iau ceva mai mititel şi dau fix in varza de Bruxelles.  

Dar mă las rapid de ea, că nu-i găsesc şi raţa.

Şi dau să plec, ca să fie bine si nicicum rău, dar mă lovesc de un prăzălău.

E aşa micuţ de cred că e bun la sărituri, in loc de prăjnă, dar unde să-l bagi intr-o olcică, la loc de hodină …

Il abandonez şi mă uit după dovlecel, cu verişor-su’, zucchinel.

Unu-i verde, altul pal, de zici că unul e intrat şi altul e ieşit din spital.

Roşiile, o splendoare! De la verde crud, primăvăratic, la roşu isteric şi spre maro-alterare. A, mai sunt şi cele galbene de pici! Dar nu e vina lor că au avut icter de mici …