Cu toate că nu se predă
nici la Gramatică, nici la Comunicare şi nici chiar la lecţia de lipsă de
pudoare, acest limbaj e nelipsit din limba de lemn ... de santal ... a lumii:
A-şi
băga picioarele – şi nu, nu în bocanci, că pe ăia pân’la
Moş Neculai nu-i mai încalţi ... că nu vrei să pice lat odată ce cadoul ţi l-a
lăsat ...
A
durea în cot – asta când încă zici că mai eşti tot
după ce ai ignorat un biet ciot ... şi lesne ai pupat pe jos tot ...
A-şi
prinde urechile – Cred că expresia vine de la
iepuroaicele mai piţipoance care nu mai ştiu cum să-şi aştepte iepurele de pe
câmp venind acasă şi când simt că treaba-i groasă, toate le lasă şi îşi prind o
clamă mai fiţoasă ... ca să ridice urechea care se lasă ...
A
durea pe cineva mâinile de atâta vorbit – Cine-a spus „Doar
o vorbă să-ţi mai spun”, ăla n-a fost interpet bun ... N-a ştiut că vorba-i
goală dacă nu-i loc şi de vreo învârteală ...
A
râde cu gura până la urechi – Deşi denotând un elan de
voioşie, mie tot a Joker îmi pare să fie aşa val de bucurie ...
