Nepovestitele trăiri ale templierilor români (Cartea a II-a) - Adrian VOICU

O carte care nu se citeşte pe stomacul gol, mai ales că Berilă Vlahul, Pişta Massy ṣi Kremvurşt von Schlitz – ultimul cu nume chiar predestinat, aş putea adăuga - se pornesc într-o serie de aventuri (mai întâi de toate, culinare) pe la porţile Orientului, în care se azvârlesc, după cum ar zice Kremvurṣt (călare pe Dizăl) către Berilă Vlahul (pe al său Logun): „precum neştiutoarea-n pisălog!”

Dar nu vă gândiţi că ce îi izbeṣte este izul oriental, cu cămilă şi batal, ci mai degrabă adunarea clericală, de-a dreptul epocală: pe unde se duc, numai popi găsesc care pe loc se pun de-i cinstesc, creştineşte, cu vinişor şi mult peste. 

Popii-n rând de i-oi numi, sunt convinsă că nu vă veţi plictisi; n-au nume deloc comune aşa că vă veţi desfăta cu următoarele (re)nume: Solfegiu, fratele Rectiliniu, Curbiliniu, părintele Catodiu, fratele Amoniu, călugărul Jujitzu, bătrânul părinte Compendiu - cel atotştiutor, popa Calorie, popa Potenţiu, fratele Praştie – mesagerul şi fratele Aspriniu  - cum altfel decât  tămăduitorul.

Pentru cei dornici de mai multă adrenalină nu-i cazul zicalei templiere „Floricică de cicoare, treci pe modul aşteptare”.

În drumul lor spre Orient, îi cam trage un curent: nu, nu e de la Contele de Branchat, şi nici n-are ceva de-a face cu plata datoriilor către Shmenovitz şi Bankovitz; e de la Madam Dochia – mai urâtă decât maica Aviara, cu al său „demn-de-toată-frumuseţea-berbec” Virilă, cu apucături câineşti. 

Friguroasa îi face zile fripte (se mai serveşte pentru încingerea atmosferei şi câte o ironie calorică) bietei Floricele măritată cu al Dochiei odor, Dragobete (în varianta light, fără paiete şi nepus pe dat la fete).

Acţiunea se mai mută la palat, unde care mai de care se întrece la statutul de tută, numai bună, conform Regelui Carol, pentru a fi ... satisfăcută. :D Lui Pişta Massy i se propun nişte nume, care de care mai delicioase, mai bune: Charlotte de Vanille, Krysztal de Boemia, Papilia de Sicilia. La curtea-i încăpătoare e mereu vânzoleală mare: servitori şi servitoare care mai de care puse pe scăpătare, cam ce e şi azi, la scară mai mare.

Dar cum, vorba templierilor, „Ce nu ţi-o omoară, ţi-o întăreşte”, creşterea suspansului e tot ceea ce se urmăreşte.

Urmează discuţii aprinse, mai mult cu luminile stinse, despre: Imperiul Hoţoman, cu ai săi politurci conduşi de Orfan Paşa, bulgarii lui Simeon Krastavătă, regatul britanic al lui King Size, ca să nu îi uităm şi pe bravii chinezi din Insula Mare şi Galbenă a Brăilei (Tzo Dau, Tzo Fac, Mao Tzel Bun şi cei doi bravi fraţi întru orez – Tu Nu Sunai şi Nu Tu Sunai, căliţi în Furia Galbenă a lui Bor Khan).

Din pulpan în pulpan şi din liman în liman, ajung şi pe la Alexandria şi Cairo, pământ egiptean. Ghid turistic priceput, iscoadă şi „prieten neîntrecut” e ăla mic de respira greu – zis şi AHA / Al Harap Alb / sau mai simplu aşa: Harem Al Kalafat Al Salam Al Kurd Al Toit Al Calin Al Arab. Pe acolo îi poartă paşii spre bazarul El Nehalit, patronat de Ali Ment.

Prin deşert, pe unde-i poartă trama, o întâlnesc şi pe Organa, fata lui Al Morgan, pe Al Nimănui (Al Manahe) şi pe unul cum altui nu-i: James Blond îi zicea lui, dar Nihil Nihil Septimus îl ştiau toţi ai lui.

Spre final, ca un făcut, Kremvurşt e pus în şezut ... şi abia îşi mai revine, dar numai cu leacuri băbeşti, Made in Chine ...